Sun la o firmă de asigurări pentru informații: “Vă dau un număr de telefon din teritoriu, să discutați direct cu agentul.” Nu-mi place strategia aceasta, mai ales că înainte de a lua o decizie trebuie să contactezi mai multe firme, să te informezi, nu poți semna cu ochii-nchiși. Totuși, am sunat: “Bună ziua.” “Da…” “V-am contactat pentru ca am înțeles că doar de la dumneavoastră pot obține informații în legătură cu o asigurare.” “Dar dumneavoastră cine v-a spus asta?” “?!?… Probabil că am greșit numărul. Vă rog să mă scuzați.” La scurt timp sunt apelată: “Haideți, doamnă, ziceți ce vreți, că eram ocupat!” “Nu, mulțumesc. Nu mai cazul.” Doar gândul că ar trebui să mă întâlnesc cu o asemenea persoană îmi displăcea.
În altă zi, într-un magazin: o privire încruntată și un răspuns în doi peri dat unui client din fața mea; de curând, la o ședință, un presupus conflict între două persoane (un angajat al unei instituții, respectiv un cetățean care venise să depună o cerere) s-a dovedit a fi un schimb de replici de genul: “Dar dumneata de unde știi informația asta?” “E treaba mea de unde știu, am venit să depun cererea”…
De ce ne este atât de greu să ne comportăm… normal? De ce niște gesturi mici – un zâmbet, să ne dăm la o parte, să ne punem pentru câteva secunde și în pielea celuilalt – sau niște cuvinte ca “vă rog”, “mulțumesc” sunt atât de greu de pronunțat? De ce luăm totul atât de personal, de ce există tendința de a ne purta atât ca “stăpâni pe moșie”?
Nu știu dacă este doar la noi asta sau e un fenomen întâlnit și la alte popoare; însă am impresia că, din ce în ce mai mult, comportamentul acesta ne dezumanizează și ne lasă fără viață. Nu în sens biologic, mă refer la acea sclipire care ne hrănește în interior.
Aș vrea ca polițistul să dea amenda fără să se uite urât sau să vorbească superior, aș vrea ca șoferul să nu se dea mai deștept decât este – nici față de polițist, nici față de alți participanți la trafic -, aș dori mai multă empatie din partea celor care au de-a face cu oameni în vârstă sau cu oameni care chiar au probleme. Nu înțeleg cum poate un funcționar să spună “perfect”, când aude că un soț și tată a decedat, în fața rudelor îndoliate.
Empatia, comportamentul demn, respectul sunt lucruri imateriale, nu le putem cumpăra. Dar tare simt că ne-ar fi util să avem o monedă magică. Altfel, vom fi din ce în ce mai săraci și mai urâți sufletește. Degeaba ne facem frumos în casă și stăm în fața oglinzii sau la coafor. Vom fi doar măști lipsite de bucurie și de viață.
0 Comentarii