Am citit un articol despre atei și mă gândeam la cum se raportează unii credincioși din cadrul bisericii la cei care se declară atei. Am ascultat de ori replici despre atei atunci când eram copil, așa că știu cam toate clișeele și replicile: “nu sunt oameni de încredere”, “nu e bine să bine să ai o legătură strânsă cu ei”, “trebuie aduși pe calea cea bună” înainte de a fi demni de încredere. Aceste replici au venit de la oameni care se declară creștini practicanți (indiferent de religie), dar care, în opinia mea, ori au înțeles un pic eronat cum stă treaba cu creștinismul, ori nu au fost bine îndrumați.
De fapt, eu cred că ateii sunt niște foarte credincioși. Mult mai credincioși decât o parte dintre cei care se declară creștini practicanți. În Biblie se vorbește despre puterea credinței care este de mărimea unei boabe de muștar. Și eu cred că unii atei au această credință, chiar dacă nu-și dau seama. Ei cred cu tărie că nu există Dumnezeu, Divinitate. Iar credința lor în acest lucru este atât de puternică, încât sunt în stare să învețe teorii complexe, să urmeze cursuri de un mare grad de complexitate, pentru că ei vor să arate celorlalți că afirmația lor este corectă.
Unii creștini practicanți ar avea de învățat despre credință de la atei: fiindcă unii atei sunt cu adevărat credincioși, chiar dacă credința lor nu este pentru a valida existența Cuiva, ci pentru a o nega. Cum ar fi dacă, lăsând toate încrâncenările și prejudecățile la o parte, am fi capabili să vedem credința cât o boabă de muștar a unui a ateu, să o respectăm, să învățăm din asta și să aplicăm în viața noastră aceeași perseverență și aceeași pasiune, pentru a ne îmbogăți viața?
0 Comentarii