Am citit la Diana Cosmin cât a suferit în copilărie, atunci când o rudă adultă i-a luat cărțile și i le-a aruncat, gândind că îi face o favoare. Cunosc sentimentul de durere pentru ceva ce ți se ia pe nedrept și fără niciun argument real (cel în care se zice “eu sunt adultul, tu ești copilul și părerea ta nu contează” nu se pune).

Din fericire pentru mine, unele cărți au scăpat de curățenii și rearanjarea periodică a bibliotecii de acasă. Le-am luat cu mine de ani de zile și mă uit la ele cu nostalgie ori de câte ori șterg praful. Vara aceasta, pentru că ne-am ocupat de renovări, am dat din nou peste ele. Sunt vreo 3 - 4 cărți în franceză, de la pe la începutul anilor 1900, pe care mi le-a făcut cadou fratele meu când eram o copilă (da, de la el mi se trage cu franceza 🙂 ) Doar că pe acelea le-am ținut mereu ca un bun de mare preț, nu le-am răsfoit de zeci de ori pe zi, cum am făcut cu altele. 

Aceste “altele” sunt cărți pentru copii, din anii ’70 - ’80. Paginile lor mi-au colorat copilăria. Mă uit și acum, după ani, la unele desene din cărți și-mi amintesc exact unde stăteam când le-am văzut prima dată, cum eram așezată, cu ce eram îmbrăcată. 

Atât de mare a fost impactul cărților pentru mine. 

De fapt, sunt puține lucruri din copilăria mea de care îmi amintesc atât de viu ca de cărțile pe care le-am ținut în mână: mirosul lor - unele miroseau a nou, altele miroseau a anticariat pentru că de acolo veneau -, senzația coperților cartonate sau nu, colțurile uzate sau chiar rupte, paginile moi sau, mai încoace, paginile ferme și uneori lucioase.

Cărțile au fost locul meu secret și fericit în care m-am refugiat zilnic, ani întregi. 

Și cred că fiecare dintre noi are lucruri care aduc nostalgie și care ne trimit, în mod magic, înapoi în copilărie pentru câteva momente. 

Când i-am făcut surpriza lui Emi și i-am renovat camera fără să îi spunem, i-am păstrat toate afișele, toatele biletele, mașinuțele, cutiile, jocurile etc. Unele erau vai de capul lor, dar am considerat că el trebuie să decidă ce aruncă și ce nu. Ce am aruncat noi fără emoții au fost niște caiete de la școală, de la anumite obiecte, pe care le-a “iubit” tare. Și chiar și săptămânile trecute am mai dat peste câte ceva și, dacă nu eram sigură că vrea să păstreze, i-am trimis poză și l-am întrebat ce vrea să facă. 

Sunt curioasă: voi ați păstrat ceva din copilărie ce nu puteți arunca sau dărui?  Sau ce anume vă trimite înapoi, când erați mici și fără griji?