Prima dată mi s-a întâmplat în copilărie, în clasa întâi. Eu nu am făcut grădinița, părinții m-au dat direct la școală. Acasă, însă, din plictiseală, învățasem să citesc. Nu știam să scriu, dar nici nu mă pasiona prea mult. Uram să fac pagini întregi de liniuțe, bastonașe și aceeași literă la nesfârșit. Consideram că e pierdere de vreme – nu știu de ce, mereu am avut obsesia asta cu a nu pierde timpul – și voiam mereu să trecem mai repede la lecția următoare. Revenind, la lecția cu litera “P”, după ce învățătoarea ne-a dat de lucru în clasă, a ieșit din sală pentru mai multe minute. Eu, după ce am scris câteva rânduri de p-uri, i-am dat caietul colegului de bancă, să termine el pagina/paginile. O altă colegă, care a văzut ce am făcut, mi-a zis: “Nu mă așteptam la asta de la tine, mai ales că tu ești prima pe clasă.” Am rămas șocată. Era pentru prima dată când am conștientizat competiția și era pentru prima dată când aflam despre locul meu în ierarhie. Imediat apoi m-am simțit rușinată pentru că am dezamăgit așteptările; doar în sinea mea, pentru că răspunsul a fost de genul: “Eu am înțeles deja cum se face litera și colegului oricum îi place să scrie”.
A doua oară mi s-a întâmplat în școala generală. La un moment dat luasem o notă mai mică, 7 sau 8. Îmi amintesc că mergeam cu fratele meu pe lângă un liceu și îi povesteam că mama s-a supărat pe mine. Eram frustrată și consideram nedrept să mă certe pentru atâta lucru. Îi spuneam fratelui meu: “Sunt atâția colegi ai mei care iau notele astea în mod frecvent și părinții lor îi felicită, îi încurajează. Am avut și eu o zi proastă și mama reacționează de parcă s-a întâmplat nu știu ce tragedie”.
Atunci, fratele meu mi-a dat, în câteva cuvinte, o lecție extrem de utilă pentru viața mea. Mi-a zis așa: “Tu ai creat mereu așteptările astea, cu note doar de 9 și 10. Dacă nu ai fi luat mereu doar 9 și 10, mama nu ar fi reacționat așa, că ar fi obișnuită să iei și note mai mici. Eu, dacă nu am creat așteptări mari, nu am primit reproșuri la notele astea.” Am înțeles atunci că, în astfel de situații, nu trebuie să ne lăsăm influențați de părerile altora. Atât timp cât nu fac un lucru cu rea-intenție, e normal să nu fii perfect, indiferent cum privesc ceilalți asta.
Mi s-a mai întâmplat apoi de câteva ori pe parcursul vieții să creez așteptări și apoi “să dezamăgesc”; dar știam deja că că nu pot controla reacțiile celorlalți. Dacă era important pentru mine, încercam să prezint și punctul meu de vedere. Dacă nu, mergeam mai departe, pentru că viața e prea scurtă.
Este adevărat, în același timp, că modul acesta de a fi analizată în timpul copilăriei, și-a pus amprenta pe mine, ca adult, devenind o persoană extrem de autocritică. Tot din exterior a venit ”lumina”, și de data asta. Soțul meu a fost cel care mi-a spus, într-o zi: “Tu ai tendința de a-i analiza pe ceilalți după standardele pe care ți le-ai impus ție. Dar sunt foarte sus, ești foarte exigentă cu tine. Nu toți pot să fie acolo.” Și atunci am încercat (nu promit că reușesc de fiecare dată) să fiu mai flexibilă cu ceilalți. Tocmai pentru că, fără vreau, reacționam tot față de niște așteptări, așa cum mi s-a întâmplat mie în copilărie.
0 Comentarii