Democrația e o bucurie

Mi-aduc aminte primele alegeri de după ‘89, atât de bătrân sunt.  Atunci nu am dat doi bani pe ele, atât de tânăr și prost eram.

Aveam 17 ani, iar 10 dintre ei îi petrecusem cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu, conducătorul iubit, deasupra tablei din clasă. De câte ori te uitai la tablă îl vedeai pe primul bărbat al țării, de câte ori deschideai un manual pe prima pagină îl vedeai pe marele fiu al patriei, de câte ori … pricepeți voi. Taică-miu mai asculta seara un post de radio, ghemuit cu urechea în difuzorul unui aparat pus pe pragul dintre camere, și-mi spunea sau nu spun la nimeni. Oricum nu mă interesa, iar ai mei erau multumiți de asta, pentru că scădea riscul de a da din gură prin sat și să ne trezim cu vreun milițian pe cap.

Prin clasa a cincea am scris o poezie patriotică, prima mea poezie; și m-am dus cu ea, mândru foc precum roșul cravatei de pionier, la proful de română, care mi-a spus că e bună, dar ar trebui să încerc să scriu despre altceva. Eram prea mic ca să înțeleg de ce mi-a zis asta. Mai târziu, același profesor mi-a povestit despre un om care a preferat libertatea închisorii în locul libertății iluzorii. Asta mi-a cam scurtcircuitat neuronii, dar tot nu am înțeles nimic. Mintea mea nu avea cum să perceapă termenul “libertate” pentru că eu avusesem o copilărie liberă: liber să joc șotron, liber să joc ascunselea, liber să mă scald în Siret, să hălăduiesc pe dealuri și prin păduri.

Aveam 16 ani când a avut loc „revoluția”. Parțial am văzut-o la televizorul alb-negru de acasă, parțial la televizorul color al vecinei. Era interesant să ai program la TV mai mult de două ore și programul ăsta prelungit mi-a dat de înțeles că se întâmplă ceva important. Când l-au împușcat pe tovarăș, am ieșit în fața porții și am strigat „a murit Ceaușescu, libertate”. Tanti Lina, care stătea la două case mai încolo, s-a uitat ciudat la mine. Satul era gol, nefiresc de gol pentru că pe 25 decembrie era de obicei zarvă pe străzi, cu mascați, calangii, capre, urși și bande. Nu știam exact ce înseamnă libertatea, dar au zis la televizor că de-acum așa va fi.

În luna mai a anului următor au avut loc primele alegeri și s-a organizat secție de votare în biblioteca liceului meu. Era ciudată coada de la bibliotecă, oamenii se îngrămădeau să intre, dar eu aveam alte preocupări. Din fața bibliotecii începea o alee căruia noi îi spuneam „mozodrom”, zonă rezervată cuplurilor și toți ne doream să ne merităm locul pe aleea aia. La 17 ani, era cel mai important lucru.

La 18 ani am intrat în câmpul muncii. „Câmpul muncii”, cum sună asta? Dar era exact cum sună, pentru că nu aveai nici o opțiune după ce terminai studiile, primeai o repartiție și urări de bine. La muncă, ziua începea cu o cafea la barul de lângă sediu, după aia plecam pe teren. La cafea se discuta multă politică, atâta cât înțelegeam noi de la televizor. Apropo de televizor, primul beneficiu al democrației a fost programul prelungit de televiziune.

Copilul nostru a făcut 18 ani și abia așteaptă să voteze. Pe mine m-a durut la bască multă vreme, el ne spune că vrea să voteze de pe la 14 ani. E o diferență ca de la cer la pământ între cum eram eu la 18 ani și cum e el. Pentru mine un drum la București era extraordinar și nici nu-mi puteam imagina să trec granița, el a vizitat deja câteva țări. Democrația l-a adus pe el într-un punct la care eu am ajuns de cel puțin trei ori mai greu. Dacă nu ar fi venit democrația, probabil eu aș fi fost un muncitor frustrat, care-și umplea timpul din afara programului de lucru cu munca în grădină; lui i se deschid infinit mai multe posibilități.

Datorită democrației am avut ocazia să văd alte țări, am văzut cum trăiesc alții, cum se organizează, am mâncat ce mănâncă alții și am văzut locuri de o frumusețe fascinantă. Datorită democrației am avut oportunitatea să învăț, să aleg ce vreau să fac, să aleg cum să-mi câștig banii și să pot să aloc timp unei pasiuni. Sunt norocos pentru că părinții mei nu au avut asta, ei au făcut ce a trebuit.

Din motivele astea și multe altele democrația e o bucurie, una pe care, de multe ori, nu o apreciem îndeajuns. Din aceleași motive e o bucurie să mergem la vot. Plus că la vot ai ocazia să dai cu politicienii de pământ, să le dai o lecție. După aia, 4 sau 5 ani degeaba te văicărești pe Facebook.

Acum, calculele cinice, ce nu au nici o legătură cu democrația și cu reprezentarea noastră pentru anii următori, le spun unor politicieni că sunt prea multe alegeri. Că ar fi bine să le comaseze. Ne vând gogoașa că e prea scump, de parcă ar fi sărăcit vreodată o țară din cauza votului democratic. Apoi mai zic că prea multe alegeri ar putea aduce extremiștii la putere. Sorry boys, dar nu exercițiul democratic aduce extremismul la putere, însă lipsa educație o face.

Nu știu ce spuneți voi, dar mie-mi pare că ăștia vor să ne ia bucuria democrației (expresia „bucuria democrației” nu-mi aparține, a spus-o un ascultător la emisiunea „România în Direct”).