Am fost câteva zile acasă. Totul a fost spontan: miercuri după-amiază m-am hotărât  iar joi, la 6 dimineața, eram în tren, părăsind Gara de Nord din capitală.

 Într-una dintre zile, am făcut piața alături de mama. Pe lângă un harbuz de 10 kilograme și câteva lucruri cumpărate de la un magazin din proximitatea pieței mari din Roman, am mers și “la panificație” pentru a lua pâine - magazinul din piață care vinde pâinea făcută la morărit și panificație. Acolo am văzut că se vindea și celebra (pentru mine) “prăjitură cu mere”.

 Când am văzut acele prăjituri cu mere expuse pe acea masă, acoperite de o folie mare de plastic, mi-am adus aminte de perioada când eram mic și îmi „pica” asta la pomană (atunci când venea una dintre bunici cu o pomană de la biserică/cimitir).

 Am cumpărat una, iar când am ieșit din brutărie, primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau neapărat o gură din ea pentru a simți puternicul gust de acasă.

 Odată luată acea primă gură din prăjitura cu mere, m-am întors în timp. Mi-am amintit de coșul de picnic folosit de bunica la pomeni, plin atunci cu bunătăți și, mai ales, acoperit de un prosopel mic, cât să „ascundă” adevărata avere a acelei perioade pentru mine.

 Într-un București invadat de simigerii cu ifose de multinațională și visuri de Wall Street, o simplă panificație din Roman care încă vinde „prăjitură cu mere” ar putea șterge pe jos, dacă ar vinde în capitală, cu orice lanț de covrigării botezat strategic cu nume de evanghelist sau de apostol.

Sunt curios, pentru voi care este gustul de acasă, din copilărie?