La biroul la care viețuiesc eu cam 8 ore pe zi e greuț cu parcatul, dar avem norocul să avem vecini de treabă. Așa că parcăm cam pe oriunde: pe locurile de parcare libere sau în ușa vreunui garaj. Vecinii înțeleg situația, plus că le și convine un pic: decât să parcheze cineva care uită să mai vină și uită să lase un număr de telefon în parbriz, mai degrabă să parcăm noi, pentru că pe noi ne găsesc ușor. Dar și eu și colegii suntem cu bun-simț, adică nu parcăm aiurea, astfel încât să blocăm traficul, și când cineva lasă mașina la birou lasă și cheia mașinii pentru a putea fi mutată în caz de.

Vin eu într-o dimineață și singurul loc gol unde ar fi încăput mașina fără să incomodez traficul, fie el rutier sau pietonal, era fix la intrarea în bloc. Am mai parcat acolo, cu grijă să nu obstrucționez scările și să se poată trece lejer pe lângă. Las mașina cu geamurile deschise (cald, nenică), numărul de telefon în parbriz (acolo unde șade mereu) și mă pun pe treabă. Undeva mai pe după-amiază sună telefonul: „Bună ziua, să veniți să vă luați mașina”. Am zis „imediat” și, din reflex, m-am ridicat de pe scaun. În drum spre locul de parcare, îmi aduc aminte că nu am ocupat locul nimănui. Mă gândesc că poate are cineva de descărcat mobilă sau are cineva oarece treabă la intrarea în bloc și încurc eu. Pe când mă pregăteam să ofer scuzele necesare, observ că nu era nici pe departe ce-mi imaginam eu, ci, pur și simplu, o doamnă voia să parcheze acolo. „Nu știam că ăsta e locul dumneavoastră de parcare”, arunc eu. „Nu, dar aici mai parchez eu când vin de la muncă”, îmi răspunde. Vin zi de zi de câțiva ani în locul ăla, ba chiar intrarea în bloc e chiar sub geamul biroului meu. Pot să jur pe roșu că nu am văzut vreodată mașina aia parcată acolo.

Eu nu parchez aiurea, în sensul în care niciodată nu parchez unde pot incomoda traficul, și singurele excepții când ocup locul altcuiva sunt la birou și v-am zis și de ce. Mi s-a întâmplat de doar câteva ori (numărăm pe degetele de la o mână) să mă sune cineva să-i eliberez locul de parcare, susținând că e locul lui, și de fiecare dată era vorba de un loc de parcare ce nu avea număr trecut pe el, deci, cel mai probabil, nu era închiriat de la primărie. De fiecare dată am mutat mașina și mi-am cerut scuze, pentru că e posibil ca omul chiar să plătească pentru loc chiar dacă locul nu e marcat, și pentru că chiar nu am de gând să-mi stric ziua cu o ceartă dintr-un motiv atât de minor. Așa am făcut și de data asta, cu toate că mă gândeam că îți trebuie un anumit mod de gândire să suni pe cineva și să-i ceri să mute mașina care nu e parcată pe locul tău, ba mai mult, nu e parcată pe un loc de marcat. Faptul că mai parchezi tu „din când în când” nu face ca bucata aia de asfalt să fie rezervată pentru tine. Sau poate e vreo cutumă de care nu am aflat eu încă.