Am crescut cu stejarul Unirii în fața ferestrelor de la apartament. Când am învățat prima dată despre Unirea de la 1859 și că acel stejar pe care eu îl vedeam zilnic era din acele vremuri, m-a surprins și m-a intrigat. Mă gândeam cum avem martorul acesta al Unirii printre noi și cât de interesantă este istoria, dacă trecem de teorie. Și apoi la învățătorul care l-a plantat (Ion Ștefănescu Românul), despre care puțini știu azi.
Unirea nu era posibilă dacă oameni mai puțini vizibili, pe care nu-i găsim în cărțile de istorie de la școală, nu ar fi acționat pentru acest deziderat. Unirea nu a fost doar pentru că politicienii acelor vremuri au fost abili și inteligenți, ci și pentru că oamenii din jur au gândit și au acționat la unison.
Și, totodată, Unirea nu înseamnă doar 24 ianuarie 1859. Unirea este un proces de durată, care a însemnat ajustări și negocieri. Am citit comentarii pe net că mutarea capitalei, spre exemplu, nu are de-a face cu Unirea, că a avut loc 3 ani mai târziu. Toate reformele cer timp. Nu se puteau lua toate deciziile într-o singură zi pentru crearea unui stat român funcțional, ca să nu dispară după câțiva ani.
La fel ca stejarul din fața blocului, unirea a prins rădăcini pe măsură ce au trecut anii. Ce vedem noi azi este rezultatul unei înșiruri de acțiuni și decizii, nu a unui singur moment. Și a multor femei și bărbați care au fost uniți pentru Unire.
0 Comentarii