În școala generală eram mediu la matematică. Adică aveam printre cele mai bune note din clasă, dar nu pot spune că abia așteptam să mă apuc de teme la mate. Fiind copil crescut la țară, aveam alte preocupări; de exemplu, să mă dau cu cercul. Sunt convins că expresia "a te da cu cercul" le dă algoritmul peste cap celor mai tineri, deci niște explicații sunt necesare.

Imaginați-vă, dragi imberbi, o roată de bicicletă, fără spițe și fără cauciuc, pe care trebuia să o menții în echilibru rostogolind-o cu ajutorul unei sârme mai groase îndoită la un capăt. Nu numai că alergam cu cercul ăla rostogolindu-l în echilibru în fața noastră, dar reușeam să facem slalom cu el printre jaloane făcute din grămezi de pietre, pietre care erau luate de pe stradă pentru că, pe atunci, asfaltul era rezervat orașelor. Deci făceam exercițiul ăsta de echilibru și alergare ore întregi pe un drum neasfaltat. Asta se întâmpla pentru că nu existau rețele de socializare și telefoane smart, iar prin joc practic învățam să ne folosim diverse abilități fizice și să interacționăm cu obiectele din jur.

Pe vremea aia eram prea mic ca să fi auzit de forța centrifugă și centripetă, deci habar nu aveam că tocmai cele două forțe mă ajutau pe mine să manevrez cercul.

Să revenim la matematică.

În liceu s-a cam repetat istoria din școala generală; cu adăugarea faptului că aveam un talent în a enerva profa de mate, care mă considera "brânză bună în burduf de câine". Profa era genul care considera că obiectul ei este cel mai important din lume, deci faptul că eu mă duceam la tot felul de cenacluri și cluburi de limba română sau de teatru, în timp ce eram în stare să rezolv probleme dificile de mate, era o irosire ilogică a materiei cenușie. Ce nu știa profa era faptul că uram să învăț pe de rost tot felul de formule, lucru care m-a îndepărtat de matematică și fizică, cu toate că mi se păreau interesante și challenging.

Acum am o enorm de multă apreciere pentru oamenii care stăpânesc matematica și fizica, iar câteodată realizările umanității în materie mi se par mind blowing. De exemplu: traiectoria unei sonde spațiale.

Am văzut prin filme cum se navighează în spațiu, nu-i așa!? Pornești motoarele alea care scot flăcări și bum!, ai ajuns la destinație. Numai că flăcările alea sunt rezultatul arderii unui combustibil, iar cantitatea necesară deplasării între două puncte din spațiu este enormă. Și atunci, ce au făcut oamenii!? Se folosesc de forța centrifugă și centripetă, cam cum făceam și eu cu cercul, și de forța gravitațională a planetelor. Cam asta face acum sonda spațială JUICE (Jupiter Icy Moons Explorer) a Agenției Spațiale Europene, care trebuie să ajungă la Jupiter și pentru asta a dat mai multe ture în jurul planetei noastre ca să capete inerția necesară deplasării spre destinație. Vedeți traiectoria în filmulețul de mai jos; mie mi se pare extraordinar cum reușesc oamenii să calculeze o asemenea traiectorie ținând cont de o grămadă de variabile.