Stăteam noi trei la o masă și discutam chestii. Pe ordinea de zi: depunerea jurământului de către minunatul nou guvern. Copilul nu înțelegea rolul întregii ceremonii de la Palatul lui Werner, argumentând că nu e ca și cum chiar ar conta vorbele alea pentru cei ce le rostesc.

A încercat Teo să îi explice una-alta, cum că pentru cei care sunt la primul guvern s-ar putea chiar să conteze ceremonialul, degeaba, Emi era pornit rău pe politicieni. Și îl înțeleg: e la vârsta la care gândește mai mult în alb și negru cu foarte puține nuanțe de gri plus că nici politicienii români nu s-au străduit să fie de încredere. Și ca să vedeți cât de extrem poate să-i funcționeze circumvoluțiunile, la un moment, a zis că Dumnezeu ar trebui să le dea câte o boală de fiecare promisiune și de fiecare jurământ încălcat. Încercând să-l domolesc un pic, am zis că o boală e cam mult, dar câte un hemoroid ar merge. Și de aici s-a dus naibii toată discuția serioasă pentru că am început să ne imaginăm politicienii în tot felul de situații în care sunt nevoiți să refuze să stea jos.

Așa că dacă vedeți vreun politician care refuză să ia loc în vreo emisiune TV să știți că l-au ajuns blestemele noastre.