Există două teorii în popor: una, cum că oamenii se schimbă, alta, cum că ba. Eu cam oscilez între ele, dar, dacă mă iau ca reper pe mine, aș putea spune că e un mix, că experiența de viață îi schimbă pe oameni în unele aspecte, în altele, nu.
Și-amu, să vă povestesc o întâmplare.
Facebook este aplicația aia de pe telefon de care m-aș lipsi, dar prefer, totuși, să rămân conectat la societate, cu toate strâmbăciunile și idioțeniile ei. Mă abțin în a comenta la opiniile expuse de alții, chiar dacă, câteodată, am impresia că am ajuns să mângâiem proștii pe cap doar pentru a avea liniște în casă. Atunci când comentez, rar tare, am grijă să nu jignesc și să-mi expun opiniile în baza unei logici.
Unul din motivele pentru care mai sunt pe Facebook este că acolo mai pot afla vești despre oamenii pe care-i cunosc sau pe care credeam că-i cunosc. Printre ei, o cunoștință din perioada în care lucram în radio. Pe atunci, el era un puști simpatic, cu bun-simț și care a avut inițiativa unei emisiuni la radio. Nu mai țin minte exact cum s-a întâmplat, dar știu că el a venit cu ideea acestei emisiuni cu ceva muzică mai ritmată, cu target cei de vârsta lui, și a dat o probă. Dicția era bunicică pentru un puști de liceu, iar vocea era super faină – lucru foarte important în radio. Așa că l-am adoptat profesional pe puști și, în ciuda faptului că emisiunea nu prea se încadra în formatul postului (lucru pe care big bossul a ținut să ni-l bage în fața ochilor cu orice ocazie, atât mie, cât și directorului de programe), am început să înregistrăm cu el. Nu mai țin minte cât a durat toată faza; ce știu este că mi-a plăcut tare să editez emisiunea lui, pentru că avea o voce foarte faină.
Au trecut anii, puștiul și-a luat zborul din micul oraș de provincie către orașe mai universitare și a evoluat profesional frumos: de la studioul regional al televiziunii publice, până la a fi prezentator de știri și alte emisiuni la posturi TV naționale.
Am avut bucuria să mă mai întâlnesc de câteva ori cu el, dar nu am ținut aproape. Îl urmăream pe Facebook și rar mai comentam la câte o postare, de câteva ori fiind în dezacord, pentru că el și-a descoperit latura conservatoare, iar eu sunt, după părerea unora, soroșist, userist, câteodată penelist, câteodată pesedist (în funcție de opiniile pe o anumită temă). În fine, eu mă consider de centru, dar cu opinii de stânga în anumite domenii și cu opinii de dreapta în altele; de aici și faptul că mulți nu știu unde să mă încadreze.
Și vine momentul în care omul meu își expune opinia referitoare la apelul premierului la economisirea energiei: cum că civilizația occidentală înseamnă becuri aprinse, aer condiționat (adică mult consum de energie) și că el, de-a dracu', a pus vreo două mașini la spălat seara.
Eu, naiv, aproape prost, îi atrag atenția într-un comentariu că nu e chiar așa în Europa, că acolo oamenii cam stau la 17-19 grade iarna în casă și că aerul condiționat e mai mult în HoReCa și pe la corporații, iar consumul inutil de energie (ca orice consum inutil) nu înseamnă civilizație. De ce am comentat și nu am stat cuminte în banca mea!? Pentru că omul este jurnalist, iar ceea ce a spus el este dezinformare pură. Dar m-am gândit să nu-i zic: „Tati, vezi că ești mișel și împrăștii minciuni”, așa că am ales să fiu direct, dar elegant.
Primul răspuns a fost ceva de noaptea minții: „Am dreptul să îmi manifest disprețul față de deciziile unui tip fără nicio legitimitate? Sau nu îmi dă voie secta lui?”. Tradus: „Eu mint și știu că mint, dar tu ești un sectant, pentru că nu numai că nu pui botul la minciunile mele, dar ai tupeul să mă tragi de urechi că mint”. Îi ticluiesc un răspuns la răspunsul lui, numai că nu mai apuc să-l public, pentru că și l-a șters și înlocuit cu altul: „Cu banii tăi faci fix ce vrei”.
Am stat și m-am gândit dacă să-i răspund au ba. I-am răspuns, până la urmă, cu un fel de „adio și n-am cuvinte”, pentru că, atunci când ai o vârstă și ai lăsat mai mulți ani în spate decât ai în față, realizezi că nu merită să-ți consumi timpul cu fapte care nu schimbă mai nimic sau care nu-ți aduc nicio plăcere.
Dar, da, oamenii se schimbă. Numai că, câteodată (mai rar), poți spune: „Din fericire, oamenii se schimbă”, iar câteodată spui: „Oamenii se schimbă, din păcate”.










0 Comentarii