Ca fiecare ființă bipedă cu creier în dotare, am și eu ceva de spus în foarte multe situații. Problema mea este că am și al naibii de multe îndoieli. Eu pun la îndoială orice informație pe care o primesc și, total nepractic de cele mai multe ori, îmi pun la îndoială propriile gânduri. Nu mă înțelegeți greșit: am încredere în oameni sau, mai bine zis, tind să am încredere în oameni, dar fiecare om e suma experiențelor sale și poate greși fără să vrea. Sunt extrem de puțini oamenii pe care-i cred fără rezerve: membrii familiei și vreo doi prieteni apropiați.

Cumva situația asta îmi place, dar mă și enervează. Îmi place pentru că asta este calea pe care am ales-o, este ceea ce samuraii japonezi numesc "calea de mijloc" și care este rezultatul unei autoeducații. Mă enervează pentru că, în societatea de astăzi, pare că eu rămân mereu în urmă: în timp ce alții au dat deja verdicte, au găsit o explicație și deja au terminat de publicat un text scris cu majuscule, eu încă mai caut nuanțele, încă mai muncesc să deslușesc contextul. E istovitor și câteodată îmi doresc să pot simplifica totul. Dar nu pot: nu pot să ridic statui unor oameni pe care-i cunosc doar de la televizor, nu pot să aleg o tabără doar în baza unei declarații, nici măcar nu pot fi suporterul unei echipe de fotbal sau de Formula 1.

În ultima perioadă am asistat de pe margine la multe dezbateri care mi-au fost înșurubate în creier de rețelele de socializare. Una dintre ele: Bolojan versus PSD. Eu îl urmăresc pe Bolojan de multă vreme și am remarcat faptul că omul nu spunea nimic ieșit din comun în interviuri, spunea lucruri de bun-simț și logice. Însă lucrurile de bun-simț sunt ușor de enunțat dar mai greu de pus în practică și părea că el, acolo, la Bihor, a avut curajul necesar să le pună în practică. Dar poate nu e vorba de curaj, poate e vorba de un calcul. Și citeam postări care mi-l ridicau în slăvi și, cu toată aprecierea mea pentru ce a făcut el acasă, tot nu mă pot ralia unei tabere care să strângă bani să-i facă statuie. Dar rețelele sociale îmi băgau în față continuu postări ale unor oameni care-și puseseră tabloul lui Bolojan pe peretele dormitorului și care înjurau abitir PSD-ul. Deodată, în bula mea părea că cei care își doresc reformarea României sunt mai mulți decât votanții AUR și PSD la un loc. Părea că, dacă în duminica următoare ar avea loc alegeri anticipate, s-ar fi bătut în cuie viitorul european al țării și din vocabularul limbii române ar fi fost șterse cuvinte ca șpagă, hoție, corupție etc. Și în contextul ăsta vine altă știre: e arestat Pomohaci. La percheziție poliția a trebuit să aducă o mașină de numărat banii și a avut de numărat un pic, mai exact 1,7 milioane de euro în diverse monede. Deci omul avea un adevărat succes comercial. În același timp, tot pe rețelele sociale, apar grupuri de rugăciune pentru "părintele" Pomohaci. Aceeași țară, același popor, și totuși niște situații diametral opuse pe care rețele sociale ți le împing în fața ochilor.

Știu mecanismul: rețelele sociale nu promovează ce este adevărat, util sau valoros, ele caută reacții, iar reacțiile vin din emoții, mai ales din emoții negative: furie, frică, indignare, dispreț, admirație oarbă, revoltă. Cu cât subiectul este mai inflamabil cu atât e mai predispus să stârnească mai mult zgomot. Algoritmul nu știe și nu-l interesează dacă ai dreptate, știe doar că pe măsură ce promovează teorii mai spre extreme oamenii vor sta mai mult cu telefonul în mână. Și așa începe confuzia, ajungând să credem că un subiect este important pentru că ne tot apare în feed, că un om este relevant pentru că are multe vizualizări sau că o opinie este reprezentativă pentru că are mii de comentarii.

Și totuși, este comod să dăm vina pe algoritm, pentru că asta înseamnă să ne scoatem pe noi din ecuație, că noi suntem niște victime inocente ale unui algoritm rece. Tocmai cazul Pomohaci demonstrează că nu e așa. După ce a fost condamnat pentru un act sexual cu un minor el a avut în continuare succes și a adunat o armată de susținători. Părinții și-au lăsat copiii în continuare în preajma lui. Sunt rețelele sociale de vină pentru asta!? Nu cred. Impostura, tupeul, fascinația pentru personaje controversate care au făcut fapte condamnabile, toate astea și multe alte rele au existat și înainte de rețelele sociale, numai că ele le-au transformat într-un sistem automatizat, perpetuu și profitabil.

Societatea era strâmbă și înainte de Facebook, TikTok sau Instagram, doar viteza era alta. Acum avem notificări, reels, shorts, comentaci și rețele de boți care propagă totul cu viteza luminii prin fibra optică către o audiență selectată. Într-o societate sănătoasă, pomohacii, cămătarii, ciolacii și georgeștii ar fi marginalizați; într-o societate strâmbă ei devin conținut vandabil.

Iar aici apare cercul vicios. Rețelele sociale pervertesc adevărul transformând cinismul, impostura și agresivitatea în repere acceptabile, iar societatea se obișnuiește cu asta și cere mai mult, iar platformele, în disperarea lor de a ține oamenii captivi și consumatori, le oferă mai mult, iar societatea vrea mai mult... și tot așa.

În tot angrenajul ăsta menit să toace emoție, eu sunt rotița slabă. Educația aia de copil de la țară crescut cu "bună ziua, nene" și "săr-mâna, tanti", lectura cărții "Musashi" unde am aflat prima dată de "calea de mijloc", nevoia de a fi bine eu cu mine însumi, toate astea și multe altele fac ca opiniile mele să nu apară clare, tăioase și scrise cu majuscule. Opiniile mele vin cu paranteze, cu rezerve, cu acel enervant "depinde" și acel precaut "probabil". De asta nu cred că pot deveni influencer și poate că asta e o slăbiciune, dar, deocamdată, eu sunt bine cu mine.